NEVOIA DE IUBIRE
Nevoia de iubire a omului este vitală,
primordială, genetică, înscrisă informațional în cromozomi, în gene, în acizii
nucleici, în particulele elementare ale atomilor din structura anatomică a
viului, implicit și a omului.
Omul se hrănește cu iubirea, crește cu
iubirea, își alină rănile trupești, sufletești, psihice, cu iubirea. Dumnezeu
este iubire, iar noi oamenii, mai mult decât celelalte viețuitoare de pe pământ
depindem de iubire, și de Dumnezeu.
Cum poți să plonjezi în imensitatea
spațiului fără să-ți fie frică? Cu iubire. Iubirea este cea care netezește
nemărginirea, îți alină dorul de Dumnezeu, de Hristos. Aceasta, nemărginirea,
ne-ar juli, ne-ar răni fără iubire. Veșnicia ne sperie, este imensă, de fapt
este nemărginită. Cum poți să stai în fața veșniciei, a nemărginirii, tu, un om
mărginit? Cu iubire, iubirea lui Hristos.
Veșnicia a înghițit valuri de oameni,
generații și generații, și vii tu, omule, și te mândrești că ești doctor,
conducător, lider, etc., cu viețișoara ta de 70 de ani. Vreți mai mult? De
acord, cu o viață de 80, chiar 100 de ani. Se poate și mai mult, 300 de ani,
900 de ani. Dar ce reprezintă anii aceștia în ochii veșniciei? O nanosecundă.
Cred că trebuie să divizăm nanosecunda până când pierdem șirul numerelor, ca să
înțelegem corect "lungimea" vieții noastre în fața veșniciei. Pe
scurt, nu reprezintă nimic viața omului, și în același timp reprezintă totul,
este timpul dăruit de Dumnezeu, este momentul tău de glorie, omule, pe scena
vieții.
Cuvinte, metafore, veți spune, aveți
acest drept, sunteți liberi să fiți legați doar prin iubire, iubirea vă
eliberează. Zâmbiți, puteți zâmbi.
Dacă repetarea cuvântului
"iubire", vă agasează, este posibil să fiți pe un drum rătăcit care
duce niciunde, mai trebuie să căutați, dacă repetarea cuvântului
"iubire" vă alină, înseamnă că sunteți pe drumul cel bun, vă
îndreptați spre iubire.
Iubirile "egoiste", pentru
cele materiale, acestea sunt cele mai grosiere fețe ale iubiri, cele pentru
bani, case, mașini, haine, mâncare, băutură, droguri, etc., iar cele pentru
slava deșartă și trecătoare a lumii, sunt iubiri "rafinate", pentru
oameni "fini". Ele sunt pentru alergătorii după laude și cinstiri,
tâlcuitorii de cărți sfinte, postitorii și asceții stăpâniți de mândrie.
Acestea sunt "iubiri" care deformează Iubirea.
Așa cum oglinzile modificate (concave
sau convexe), arată o imagine hidoasă a omului care se privește în ele. Chiar
dacă el, omul, privitorul este frumos, oglinda îl arată urât, deformat. Așa și
cu iubirea, toți "privim" iubirea, dar vedem de fapt iubirile
"egoiste", mai grosiere sau mai elevate. Deși omul este frumos și
întreg, știe să iubească, L-a învățat chiar Dumnezeu, prin oamenii sfinți, dar
mai ales prin Hristos, Fiul Său.
Cu toate acestea, imaginea omului și a
iubirii lui, în oglinda vieții pământene este plină de imperfecțiuni, de
reziduuri, de hidoșenii, iubirile egoiste, mândria, slava deșartă,
"iubirea de arginți", etc., deformează sinele omului. Acestea nu sunt
de fapt iubiri sunt niște falsuri, caricaturile iubirii, urâțenia manifestată
de oameni în gândurile lor, în vorbe și în fapte.
Chiar și trăsăturile fizice ale
oamenilor se schimbă în funcție de "chipul" iubirii din ei. Se pune
atât de mult accentul pe ermetizare, autocontrol, în sensul de a nu-ți exprima
emoțiile și sentimentele în societate, față de ceilalți oameni, pentru a nu fi
"citiți", a nu fi vulnerabili. Ca și cum semenii noștri sunt de fapt
dușmanii noștri, iar noi trebuie să depunem mult efort, să facem pregătiri
speciale și școli înalte ca să devenim inexpresivi, ca niște roboți, ca
ceilalți să nu ne descopere punctele slabe și să nu ne rănească. Dar cum poți
să-ți ții iubirea legată? Atunci când ea există se manifestă, se vede pe chipul
omului lumina iubirii, se manifestă prin faptele lui, prin cuvintele lui.
La celălalt pol, cealaltă extremă
recomandă oamenilor să-și exprime liber sentimentele, să se manifeste fără să
țină cont de convențiile sociale. Dar ce să-și manifeste? Iubirile
"egoiste", desigur, pentru că Iubirea, nu are nevoie de publicitate,
de mediatizare, nu strigă, nu umblă în fustă scurtă, este discretă, nu
deranjează pe nimeni, doar iubirile "egoiste" urlă, se urcă pe scene
și cheamă televiziunile ca să vadă toată lumea. Ce? Nimicul.
Psihologii recomandă depresivilor să zâmbească
în fiecare zi, chiar dacă nu sunt bucuroși, să zâmbească, așa cu gura, cu
buzele, cu ajutorul mușchilor feței să schițeze un zâmbet. Astfel starea lor
psihică, sufletească se va schimba. Și totul pleacă de la un zâmbet forțat
repetat zilnic, cu timpul se permanentizează o stare de bine, de încredere, de
optimism în om.
Așa și cu "te iubesc". Sunt
oameni care au spus mecanic "te iubesc", în glumă, fără nici un pic
de seriozitate, o minciună. Doar că minciuna era "te iubesc", nu era
orice minciună, iar cuvintele au energiile lor, chiar dacă noi oamenii nu
suntem conștienți de asta, și mai ales cuvintele "te iubesc". Așadar,
au spus ei în glumă, azi "te iubesc", mâine "te iubesc", au
spus în glumă "te iubesc" săptămâni, luni, ani și nu se întâmpla nimic.
Până la un moment dat, deloc surprinzător aș spune eu, până când au ajuns să
iubească, deși inițial oamenii respectivi, ar fi jurat că nu o să iubească
niciodată. S-au jucat cu "te iubesc" și s-au ars, au ajuns să
iubească.
Mai sunt oameni care își trăiesc viața
ca și cum ei nu o să moară niciodată. Nu o să li se întâmple tocmai lor așa
ceva, adică să moară. Acești oameni, mai mult sau mai puțin inteligenți, mai
mult sau mai puțin erudiți, aflați pe diferite trepte ale cunoașterii, devin
cinici, cu păreri de sine, pentru că sunt nedesăvârșiți, iar ei se văd
perfecți. Astfel se nasc pornirile dictatoriale, din puțină cunoaștere și multă
părere de sine. Și acești oameni mor, așa "perfecți" cum sunt ei și
"atotștiutori". Da, și ei mor, așa cum era de așteptat, predictibil, banal, doar ei sunt uimiți, că
li se întâmplă tocmai lor să moară.
Sunt oameni care se agită în fel și chip
pentru slava lumii, "adevărată
mucenie este viața lor, doar că îndreptată
spre deșertăciune. Lipsa iubirii naște în om tot felul de preocupări sinistre,
distructive. Câte sacrificii fac unii ca să dobândească succesul, apoi se miră
că mor. Nu au avut timp în viața lor să se gândească la moarte? Nu cred. Nu
le-a plăcut subiectul? Mai degrabă acesta este răspunsul corect. Au fost prea
ocupați, au muncit prea mult și nu au avut timp să se gândească la moarte? Nu
cred. Toți au văzut că le mor rudele, că mor oamenii în jurul lor, din lașitate
s-au aruncat în ocupații, și preocupări care să le umple viața. S-au bucurat
chiar atunci când au văzut că alții mor și ei trăiesc. Acelea au fost cele mai
intense, cele mai fericite clipe ale vieții lor prăpădite. Câți nu își zic în
sinea lor cu satisfacție "uite mă, că ăsta a murit și eu trăiesc". Și
cu ce au rămas în fața morții proprii? Cu nimic.
Dacă acești oameni ambițioși, tenace,
și-ar fi folosit calitățile în viața spirituală, în asceză, post și rugăciune,
ar fi ajuns desăvârșiți, ar fi iubit și ar fi știut în fiecare zi că o să
moară. Ce ascet ar ieși dintr-un manager de multinațională, dacă acesta și-ar
îndrepta atenția spre mântuirea lui! Cu toată ambiția lui, tenacitatea, cu
toate calitățile organizatorice și puterea de muncă, puterea de a răbda orice
până la atingerea obiectivului.
Aceștia, managerii de succes au
calitățile unui mucenic, ale unui ascet, doar că ambiția lor este îndreptată
spre această lume și spre "bunurile" ei și nu spre viața spirituală
și mântuirea sufletului. Iubirea nu este o prioritate pentru ei, idolii lor
sunt iubirile "egoiste" ale acestei lumi trecătoare, în care se
moare.
Tot aud în ultima vreme teoria aceasta
conform căreia creierul ar fi doar o antenă, cu care noi ne racordăm la
Dumnezeu, la univers. Doar că această antenă la unii oameni prinde doar
posturile cu manele, scandalurile, pornografia, violența, iar la alții, mai
puțini, ajunge și sfânta liturghie.
Dumnezeu ne vorbește tuturor, noi
trebuie să fim pregătiți să-l ascultăm. Eu nu cred în teoria creierului antenă,
a omului telecomandă, eu cred că avem un creier insuficient cunoscut. Posesorii
creierelor, oamenii, nu-și cunoasc potențialul acestui organ special. Așa cum
la majoritatea calculatoarelor, telefoanelor inteligente și altor aparate
sofisticate, noi oamenii, utilizatorii, doar apăsăm pe un buton on/off, sau
știm să folosim câteva butoane, pentru funcțiile simple de bază, fără să
cunoaștem algoritmul, procesul logic și tehnologic care îi permite aparatului
să execute acele funcții complexe. Doar câțiva oameni au informația, ei sunt în
stare să proiecteze aceste aparate, să le inventeze, să înțeleagă mecanismele,
matrițele, funcțiile vieții, tainele materiei și energiei.
Efortul informațional făcut de omenire,
efortul de cunoaștere, care să-i permită omenirii să mai facă un salt
tehnologic și să se bucure de progres și bunăstare, are la bază și un efor
spiritual, de multe ori ignorat, și este realizat prin anumiți oameni inspirați
de Dumnezeu, cercetători, fizicieni, medici, biochimiști, geneticieni, etc.
Așa și cu creierul nostru, îl utilizăm
doar pentru funcțiile de bază, primare, fără să știm ce mai poate realiza, ce
informații poate să proceseze, ce mecanisme biochimice, energetice se
desfășoară în neuroni, fără să știm ce energii poate să declanșeze în om.
Asemenea cercetătorilor științifici, într-un moment de inspirație divină mai
înțelegem ceva din secretele creierului, din fiziologia lui complexă.
Iubirea necondiționată vindecă, iubirea
"egoistă" doare, rănește.
"Nu poate exista Biserica în afara
iubirii" era convins Sfântul Ioan de Kronstadt, iar Părintele Arsenie
Papacioc spunea că "atunci când tu ești pus la punct, în tine este toată
Biserica". Adică, atunci când în tine este pace, armonie și iubire, în
tine se roagă Iisus Hristos, Maica Domnului, sfinții și îngerii.
Despre omul preot tot Sfântul Ioan de Kronstadt spunea "Ce
sfântă lărgime, adâncime şi înălţime a inimii trebuie să aibă preotul săvârşind
Liturghia! Inima lui trebuie să încapă tot universul, chiar şi tot cerul, toate
cele mai dedesubt!"
Doar că pacea, iubirea și armonia,
Biserica lui Hristos, se obține cu osteneală. Nu poți să stai la televizor și
să privești imagini cu sfinți, pelerinaje, mănăstiri, trebuie să te nevoiești,
să te rogi, să postești, să te jerfești puțin. "Calea lui Dumnezeu este o
cruce de zi cu zi. Nimeni, dar, nu s-a suit la cer fără osteneală."
(Cuviosul Isaac Sirul). De ce folosesc cuvintele sfinților? Pentru că ei știu.
Au trecut prin asta. Ei nu vorbesc din cărți, din auzite, ei vorbesc din viața
lor, din truda lor, din experința lor proprie de mântuire. S-au ostenit, au
postit, s-au rugat și au devenit vrednici de mângâierea Duhului
Sfânt. Sfântul Luca al Crimeei ne arată și modalitatea prin care el s-a
sfințit "Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curățește sufletul!"
Sfântul Luca a fost un medic genial, un savant, pictor, desenator, arhiereu, un
om cu multe harisme, un om dăruit de Dumnezeu. A fost căsătorit și a avut 4
copii.
Unii trăiesc cu impresia că Dumnezeu e
bun doar pentru săraci, pentru analfabeți, pentru bolnavi, pentru neputincioși,
eroare. Trăiesc într-o mare eroare cei care gândesc așa! Au fost oameni sfinți,
bogați care au renunțat la toată bogăția lor pentru Hristos. Au fost oameni
frumoși, sănătoși, inteligenți, care au studiat și au atins înalte trepte și în
ierarhiile academice, lumești, apoi au fost târâți prin lagăre și închisori pentru
că îl mărturiseau pe Hristos, au devenit incomozi pentru stăpânire. Un astfel
de exemplu de savant, arhiereu, doctor, artist, pictor și îndelung pătimitor a
fost și Sfântul Luca al Crimeei.
Preoților le spun doar atât "Nu-mi
vorbiți despre iubire. Iubiți-mă!"
VIORICA HAGIANU
