Nevoia de iubire

NEVOIA DE IUBIRE

Nevoia de iubire a omului este vitală, primordială, genetică, înscrisă informațional în cromozomi, în gene, în acizii nucleici, în particulele elementare ale atomilor din structura anatomică a viului, implicit și a omului.

Omul se hrănește cu iubirea, crește cu iubirea, își alină rănile trupești, sufletești, psihice, cu iubirea. Dumnezeu este iubire, iar noi oamenii, mai mult decât celelalte viețuitoare de pe pământ depindem de iubire, și de Dumnezeu.

Cum poți să plonjezi în imensitatea spațiului fără să-ți fie frică? Cu iubire. Iubirea este cea care netezește nemărginirea, îți alină dorul de Dumnezeu, de Hristos. Aceasta, nemărginirea, ne-ar juli, ne-ar răni fără iubire. Veșnicia ne sperie, este imensă, de fapt este nemărginită. Cum poți să stai în fața veșniciei, a nemărginirii, tu, un om mărginit? Cu iubire, iubirea lui Hristos.

Veșnicia a înghițit valuri de oameni, generații și generații, și vii tu, omule, și te mândrești că ești doctor, conducător, lider, etc., cu viețișoara ta de 70 de ani. Vreți mai mult? De acord, cu o viață de 80, chiar 100 de ani. Se poate și mai mult, 300 de ani, 900 de ani. Dar ce reprezintă anii aceștia în ochii veșniciei? O nanosecundă. Cred că trebuie să divizăm nanosecunda până când pierdem șirul numerelor, ca să înțelegem corect "lungimea" vieții noastre în fața veșniciei. Pe scurt, nu reprezintă nimic viața omului, și în același timp reprezintă totul, este timpul dăruit de Dumnezeu, este momentul tău de glorie, omule, pe scena vieții.

Cuvinte, metafore, veți spune, aveți acest drept, sunteți liberi să fiți legați doar prin iubire, iubirea vă eliberează. Zâmbiți, puteți zâmbi.

Dacă repetarea cuvântului "iubire", vă agasează, este posibil să fiți pe un drum rătăcit care duce niciunde, mai trebuie să căutați, dacă repetarea cuvântului "iubire" vă alină, înseamnă că sunteți pe drumul cel bun, vă îndreptați spre iubire.

Iubirile "egoiste", pentru cele materiale, acestea sunt cele mai grosiere fețe ale iubiri, cele pentru bani, case, mașini, haine, mâncare, băutură, droguri, etc., iar cele pentru slava deșartă și trecătoare a lumii, sunt iubiri "rafinate", pentru oameni "fini". Ele sunt pentru alergătorii după laude și cinstiri, tâlcuitorii de cărți sfinte, postitorii și asceții stăpâniți de mândrie. Acestea sunt "iubiri" care deformează Iubirea.

Așa cum oglinzile modificate (concave sau convexe), arată o imagine hidoasă a omului care se privește în ele. Chiar dacă el, omul, privitorul este frumos, oglinda îl arată urât, deformat. Așa și cu iubirea, toți "privim" iubirea, dar vedem de fapt iubirile "egoiste", mai grosiere sau mai elevate. Deși omul este frumos și întreg, știe să iubească, L-a învățat chiar Dumnezeu, prin oamenii sfinți, dar mai ales prin Hristos, Fiul Său.

Cu toate acestea, imaginea omului și a iubirii lui, în oglinda vieții pământene este plină de imperfecțiuni, de reziduuri, de hidoșenii, iubirile egoiste, mândria, slava deșartă, "iubirea de arginți", etc., deformează sinele omului. Acestea nu sunt de fapt iubiri sunt niște falsuri, caricaturile iubirii, urâțenia manifestată de oameni în gândurile lor, în vorbe și în fapte.

Chiar și trăsăturile fizice ale oamenilor se schimbă în funcție de "chipul" iubirii din ei. Se pune atât de mult accentul pe ermetizare, autocontrol, în sensul de a nu-ți exprima emoțiile și sentimentele în societate, față de ceilalți oameni, pentru a nu fi "citiți", a nu fi vulnerabili. Ca și cum semenii noștri sunt de fapt dușmanii noștri, iar noi trebuie să depunem mult efort, să facem pregătiri speciale și școli înalte ca să devenim inexpresivi, ca niște roboți, ca ceilalți să nu ne descopere punctele slabe și să nu ne rănească. Dar cum poți să-ți ții iubirea legată? Atunci când ea există se manifestă, se vede pe chipul omului lumina iubirii, se manifestă prin faptele lui, prin cuvintele lui.

La celălalt pol, cealaltă extremă recomandă oamenilor să-și exprime liber sentimentele, să se manifeste fără să țină cont de convențiile sociale. Dar ce să-și manifeste? Iubirile "egoiste", desigur, pentru că Iubirea, nu are nevoie de publicitate, de mediatizare, nu strigă, nu umblă în fustă scurtă, este discretă, nu deranjează pe nimeni, doar iubirile "egoiste" urlă, se urcă pe scene și cheamă televiziunile ca să vadă toată lumea. Ce? Nimicul.

 Psihologii recomandă depresivilor să zâmbească în fiecare zi, chiar dacă nu sunt bucuroși, să zâmbească, așa cu gura, cu buzele, cu ajutorul mușchilor feței să schițeze un zâmbet. Astfel starea lor psihică, sufletească se va schimba. Și totul pleacă de la un zâmbet forțat repetat zilnic, cu timpul se permanentizează o stare de bine, de încredere, de optimism în om.

Așa și cu "te iubesc". Sunt oameni care au spus mecanic "te iubesc", în glumă, fără nici un pic de seriozitate, o minciună. Doar că minciuna era "te iubesc", nu era orice minciună, iar cuvintele au energiile lor, chiar dacă noi oamenii nu suntem conștienți de asta, și mai ales cuvintele "te iubesc". Așadar, au spus ei în glumă, azi "te iubesc", mâine "te iubesc", au spus în glumă "te iubesc" săptămâni, luni, ani și nu se întâmpla nimic. Până la un moment dat, deloc surprinzător aș spune eu, până când au ajuns să iubească, deși inițial oamenii respectivi, ar fi jurat că nu o să iubească niciodată. S-au jucat cu "te iubesc" și s-au ars, au ajuns să iubească.

Mai sunt oameni care își trăiesc viața ca și cum ei nu o să moară niciodată. Nu o să li se întâmple tocmai lor așa ceva, adică să moară. Acești oameni, mai mult sau mai puțin inteligenți, mai mult sau mai puțin erudiți, aflați pe diferite trepte ale cunoașterii, devin cinici, cu păreri de sine, pentru că sunt nedesăvârșiți, iar ei se văd perfecți. Astfel se nasc pornirile dictatoriale, din puțină cunoaștere și multă părere de sine. Și acești oameni mor, așa "perfecți" cum sunt ei și "atotștiutori". Da, și ei mor, așa cum era de așteptat,  predictibil, banal, doar ei sunt uimiți, că li se întâmplă tocmai lor să moară.

Sunt oameni care se agită în fel și chip pentru slava lumii, "adevărată mucenie este viața lor, doar că îndreptată spre deșertăciune. Lipsa iubirii naște în om tot felul de preocupări sinistre, distructive. Câte sacrificii fac unii ca să dobândească succesul, apoi se miră că mor. Nu au avut timp în viața lor să se gândească la moarte? Nu cred. Nu le-a plăcut subiectul? Mai degrabă acesta este răspunsul corect. Au fost prea ocupați, au muncit prea mult și nu au avut timp să se gândească la moarte? Nu cred. Toți au văzut că le mor rudele, că mor oamenii în jurul lor, din lașitate s-au aruncat în ocupații, și preocupări care să le umple viața. S-au bucurat chiar atunci când au văzut că alții mor și ei trăiesc. Acelea au fost cele mai intense, cele mai fericite clipe ale vieții lor prăpădite. Câți nu își zic în sinea lor cu satisfacție "uite mă, că ăsta a murit și eu trăiesc". Și cu ce au rămas în fața morții proprii? Cu nimic.

Dacă acești oameni ambițioși, tenace, și-ar fi folosit calitățile în viața spirituală, în asceză, post și rugăciune, ar fi ajuns desăvârșiți, ar fi iubit și ar fi știut în fiecare zi că o să moară. Ce ascet ar ieși dintr-un manager de multinațională, dacă acesta și-ar îndrepta atenția spre mântuirea lui! Cu toată ambiția lui, tenacitatea, cu toate calitățile organizatorice și puterea de muncă, puterea de a răbda orice până la atingerea obiectivului.

Aceștia, managerii de succes au calitățile unui mucenic, ale unui ascet, doar că ambiția lor este îndreptată spre această lume și spre "bunurile" ei și nu spre viața spirituală și mântuirea sufletului. Iubirea nu este o prioritate pentru ei, idolii lor sunt iubirile "egoiste" ale acestei lumi trecătoare, în care se moare.

Tot aud în ultima vreme teoria aceasta conform căreia creierul ar fi doar o antenă, cu care noi ne racordăm la Dumnezeu, la univers. Doar că această antenă la unii oameni prinde doar posturile cu manele, scandalurile, pornografia, violența, iar la alții, mai puțini, ajunge și sfânta liturghie.

Dumnezeu ne vorbește tuturor, noi trebuie să fim pregătiți să-l ascultăm. Eu nu cred în teoria creierului antenă, a omului telecomandă, eu cred că avem un creier insuficient cunoscut. Posesorii creierelor, oamenii, nu-și cunoasc potențialul acestui organ special. Așa cum la majoritatea calculatoarelor, telefoanelor inteligente și altor aparate sofisticate, noi oamenii, utilizatorii, doar apăsăm pe un buton on/off, sau știm să folosim câteva butoane, pentru funcțiile simple de bază, fără să cunoaștem algoritmul, procesul logic și tehnologic care îi permite aparatului să execute acele funcții complexe. Doar câțiva oameni au informația, ei sunt în stare să proiecteze aceste aparate, să le inventeze, să înțeleagă mecanismele, matrițele, funcțiile vieții, tainele materiei și energiei.

Efortul informațional făcut de omenire, efortul de cunoaștere, care să-i permită omenirii să mai facă un salt tehnologic și să se bucure de progres și bunăstare, are la bază și un efor spiritual, de multe ori ignorat, și este realizat prin anumiți oameni inspirați de Dumnezeu, cercetători, fizicieni, medici, biochimiști, geneticieni, etc.

Așa și cu creierul nostru, îl utilizăm doar pentru funcțiile de bază, primare, fără să știm ce mai poate realiza, ce informații poate să proceseze, ce mecanisme biochimice, energetice se desfășoară în neuroni, fără să știm ce energii poate să declanșeze în om. Asemenea cercetătorilor științifici, într-un moment de inspirație divină mai înțelegem ceva din secretele creierului, din fiziologia lui complexă.

Iubirea necondiționată vindecă, iubirea "egoistă" doare, rănește.

"Nu poate exista Biserica în afara iubirii" era convins Sfântul Ioan de Kronstadt, iar Părintele Arsenie Papacioc spunea că "atunci când tu ești pus la punct, în tine este toată Biserica". Adică, atunci când în tine este pace, armonie și iubire, în tine se roagă Iisus Hristos, Maica Domnului, sfinții și îngerii.

Despre omul preot tot  Sfântul Ioan de Kronstadt spunea "Ce sfântă lărgime, adâncime şi înălţime a inimii trebuie să aibă preotul săvârşind Liturghia! Inima lui trebuie să încapă tot universul, chiar şi tot cerul, toate cele mai dedesubt!"

Doar că pacea, iubirea și armonia, Biserica lui Hristos, se obține cu osteneală. Nu poți să stai la televizor și să privești imagini cu sfinți, pelerinaje, mănăstiri, trebuie să te nevoiești, să te rogi, să postești, să te jerfești puțin. "Calea lui Dumnezeu este o cruce de zi cu zi. Nimeni, dar, nu s-a suit la cer fără osteneală." (Cuviosul Isaac Sirul). De ce folosesc cuvintele sfinților? Pentru că ei știu. Au trecut prin asta. Ei nu vorbesc din cărți, din auzite, ei vorbesc din viața lor, din truda lor, din experința lor proprie de mântuire. S-au ostenit, au postit, s-au rugat și au devenit vrednici de mângâierea Duhului Sfânt. Sfântul Luca al Crimeei ne arată și modalitatea prin care el s-a sfințit "Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curățește sufletul!" Sfântul Luca a fost un medic genial, un savant, pictor, desenator, arhiereu, un om cu multe harisme, un om dăruit de Dumnezeu. A fost căsătorit și a avut 4 copii.

Unii trăiesc cu impresia că Dumnezeu e bun doar pentru săraci, pentru analfabeți, pentru bolnavi, pentru neputincioși, eroare. Trăiesc într-o mare eroare cei care gândesc așa! Au fost oameni sfinți, bogați care au renunțat la toată bogăția lor pentru Hristos. Au fost oameni frumoși, sănătoși, inteligenți, care au studiat și au atins înalte trepte și în ierarhiile academice, lumești, apoi au fost târâți prin lagăre și închisori pentru că îl mărturiseau pe Hristos, au devenit incomozi pentru stăpânire. Un astfel de exemplu de savant, arhiereu, doctor, artist, pictor și îndelung pătimitor a fost și Sfântul Luca al Crimeei.

Preoților le spun doar atât "Nu-mi vorbiți despre iubire. Iubiți-mă!"

                                                                        VIORICA HAGIANU